Arta de a avea intotdeauna dreptate

cartoon

Mai jos vă propun câteva recomandări făcute de Arthur Schopenhauer atunci când vrem să îi convingem pe ceilalţi că avem dreptate.

Multe dintre ele sunt extrem de folosite în spaţiul public, în special de politicieni. Urmăriţi o jumătate de oră o dezbatere la TV, chiar şi schimburile de replici care nu se defăşoară faţă în faţă, şi veţi fi surprinşi. De cele mai multe ori le folosim fără să ne dăm seama. Încercaţi, ca exerciţiu, să le puneţi în aplicare conştient.

Mai interesante decât identificare şi expunerea lor, mi se par exemplele oferite (le găsiţi în carte), dar şi modul în care poţi contraataca într-o dezbatere când simţi că te afli în impas.

„Opinia adversarului trebuie extinsă peste limitele ei naturale, ea trebuie interpretată cât se poate de general, într-un sens cât mai larg, ba chiar exagerată; opinia proprie trebuie luată, în schimb, în sensul cel mai precis, restrângând-o la limite cât se poate de strâmte: căci cu cât o opinie este mai generală, cu atât mai atacabilă este ea.”

“Dacă vrei să tragi o concluzie, atunci nu trebuie să laşi altora posibilitatea să o prevadă, ci trebuie să aminteşti una câte una premisele, în cadrul discuţiei, fără a atrage atenţia asupra lor; altminteri, adversarul va încerca oricând să te încurce.”

“Pentru a ne demonstra teza, putem folosi şi premise false, anume în cazul în care adversarul nu le-ar accepta nicicum pe cele adevărate, fie din cauză că nu realizează adevărul lor, fie pentru că intuieşte că teza decurge automat din ele (…) Adevărul poate reieşi din premise false, pe când neadevărul niciodată din premise adevărate.”

“Dacă disputa de argumente este purtată riguros şi formal, iar cei angrenaţi în dispută doresc să se facă înţeleşi în modul cel mai clar cu putinţă, atunci cel care a emis teza şi care trebuie să demonstreze va pune întrebări adversarului său pentru a extrage adevărul tezei din concesiile făcute de cel din urmă.”

“Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect şi să profite de ascendentul pe care-l are, eventual, asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur şi simplu impertinenţi, sâcâindu-l şi fiind în chip vădit nedrepţi cu el.”

“Întrebările nu trebuie puse în ordinea impusă de concluzia la care trebuie să ajungem, ci prin intermediul a tot felul de permutări: adversarul nu va şti încotro merge demonstraţia noastră, neputând astfel să-şi pună la punct contraargumentele.”

„Să proclamăm teza noastră ca fiind demonstrată – văzând că suita de întrebări puse adversarului a atras răspunsuri defavorabile tezei -, în ciuda oricărei evidenţe, şi să triumfăm pur şi simplu. Dacă adversarul este timid sau prostănac, iar noi înşine nu ducem lipsă de neobrăzare şi, în plus, avem şi o voce răsunătoare, atunci şansele de izbândă sunt mari.”

“Dacă este vorba de un concept general, care nu are un nume propriu, ci trebuie denumit printr-o figură de stil sau printr-o parabolă, atunci trebuie aleasă de la bun început o astfel de parabolă, care să fie favorabilă tezei noastre.”

“Pentru a-l face pe adversar să confirme un enunţ, trebuie să-i oferim şi contrariul enunţului şi să-i dăm posibilitatea să aleagă, dar pronunţând contrariul atât de răspicat, încât adversarul să evite paradoxul şi să accepte enunţul nostru care pare cel mai plauzibil.”

“Dacă adversarul ne prinde la înghesuială cu un contraargument, ne vom putea salva printr-o disociere de nuanţă – fie ea şi pură improvizaţie -, căutând o expresie echivocă sau un caz aparte, în măsura în care enunţul o permite.”

“În cazu în care adversarul recurge la un argument superficial sau sofistic, pe care-l sesizăm de îndată, putem, desigur, să-l contracarăm arătând penibilul şi superficialitatea argumentului; dar este mai bine să răspundem printr-un contraargument la fel de superficial şi sofistic, pentru a-l putea pune în încurcătură. Căci nu adevărul este important, ci cine câştigă.”

“Dacă, după ce am invocat un argument, adversarul devine subit agresiv, atunci trebuie să insistăm cât se poate pe acel argument: nu doar pentru că este bine să-l înfuriem, ci pentru că, probabil, am atins punctul sensibil ale argumentării sale şi că, prin urmare, am putea să-l înghesuim mai tare decât ne dăm seama pe moment.”

“Dacă observăm că urmează să pierdem, atunci trebuie să realizăm o diversiune: altfel spus, enunţăm brusc ceva care nu are nicio legătură cu discuţia în cauză, dar care dă impresia că ar avea vreo legătură şi ar fi un argument împotriva adversarului.”

“A se invoca, în loc de cauze, o autoritate, în funcţie de gradul de erudiţie al adversarului.”

“Putem respinge scurt şi eficient, sau măcar putem arunca o umbră de suspiciune asupra contraargumentului adversarului, incluzându-l într-o categorie odioasă.”

Poate că este corect doar în teorie, dar în practică nu se aplică – prin acest sofism, concedem că temeiul argumentului este corect, dar respingem consecinţele sale.”

“Putem surprinde şi deconcerta adversarul printr-o avalanşă de cuvinte alese la întâmplare şi lipsite de logică.”

“De îndată ce observăm că adversarul ne este superior şi nu ni se va putea da dreptate, va trebui să luăm disputa la modul personal, să proferăm injurii, să ne purtăm ca nişte neciopliți. A lua o discuţie la modul personal înseamnă să nu te mai preocupe obiectul disputei – care s-a dovedit a fi oricum o cauză pierdută -, ci să te legi doar de adversar, să-l ataci la persoană într-un fel sau altul. (…) Prin urmare, trebuie să devenim injurioşi, răutăcioşi, spurcaţi, mitocani. (…) Această regulă este foarte îndrăgită fiind la îndemâna oricui, ba chiar foarte des aplicată. Se pune doar întrebarea: ce contraregulă ar putea urma adversarul, partea lezată? (…) A da dovadă de sânge rece şi cumpătare poate fi, totuşi, şi în acest caz, salutar; totul este să parăm liniştiţi argumentele ad personam, spunând că ele nu ţin de obiectul discuţiei, întorcându-ne de îndată la acesta. (…) singura măsură cu efect garantat este cea amintită de Aristotel: să nu te pui cu primul venit, ci doar cu aceia pe care-i cunoşti şi despre care ştii că au suficientă înţelegere, încât să nu enunţe absurdităţi, încât să argumenteze cu temei, nu de pe poziţii de putere, şi să asculte, la rândul lor, argumentele întemiate şi să le ia în serios.”

(„Arta de a avea întotdeauna dreptate”, Arthur Schopenhauer, ed. Art)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s